Ciudat băieți de ochi datând

De fiecare dată când Mihai trecea pe Strada Franceză își amintea de glumele cu fantome pe care fratele său, Călin, le făcea ca să îl sperie. Deși crescuse și acum avea deja treisprezece ani și 1,70 m înălțime, tot se întreba dacă povestirile lui Călin erau simple invenții sau era ceva adevărat. Piatra cubică răsuna sub pașii băiatului ca și cum fiecare zid ar fi devenit o cutie de rezonanță. Cu toate acestea, nu le dădea atenție.

În fiecare seară, același sunet îl însoțea după ce traversa podul de pe Splaiul Independenței și pătrundea în labirintul de străzi din Centrul Vechi unde locuia de la vârsta de cinci ani. Trecea prin fața unor clădiri vechi, despre care auzise câte ceva — Biserica Sfântul Anton, Hanul lui Manuc și Curtea Veche — și apuca pe strada Smârdan ca să ajungă acasă.

Umbra lui se alungea în lumina felinarelor și uneori părea un lungan de peste trei metri, deși, în fapt, nu era un băiat mai înalt decât alții de vârsta lui.

Avea păr negru, ochi verzi și era un copil dornic de cunoaștere și foarte curios. Prin fața Curții Vechi iuțea pasul din cauza poveștilor ciudate ale lui Călin. Fratele său mai mic avea 11 ani și nu-i semăna aproape deloc lui Mihai.

Avea părul blond, ochii căprui și, spre exasperarea lui Mihai, adora să își bage nasul în treburile fratelui său mai mare. Ruinele vechii cetăți erau enigmatice. O colonadă care se păstrase fragmentar și bolta unor camere subterane, care forma un tunel. Da, Mihai știa din paginile de istorie că acest loc din București păstrează cele mai vechi mărturii istorice care datează din secolul al XIII-lea. În seara aceea de vară, Mihai odată ajuns acasă căzuse frânt de oboseală.

„Sînt vechi, domnule!" (I.L. Caragiale)

Rătăcise întreaga zi printre ruinele curții domnești din spatele Hanului lui Manuc și nu mai dorea decât să doarmă. Căzu într-un somn greu. Zorii aduseră din nou o zi toridă. I-ar fi plăcut foarte mult să pornească într-o incursiune pe căile tumultoase ale istoriei, începând cu ruinele din subteranul cetății. Călin era de-a dreptul fascinat de detaliile și gravura impresionantă în piatră pe care o avea clădirea. Era emoționat de gândul că pașii lui atingeau fragmente de ziduri din vremea ciudat băieți de ochi datând Vlad Țepeș și fundațiile primei reședințe domnești din Țara Românească.

După câteva ore de rătăcit, Mihai se plictisi și propuse să meargă afară, însă Călin nu fu de acord cu ideea. S-au contrazis o vreme pe acest subiect și, în final, Mihai decise să îl aștepte pe fratele său afară, în curte.

Trecuse deja o jumătate de oră de când Mihai ieșise dintre ruine și fratele său nu mai venea. După o vreme, coborî din nou în subteran pentru a-și grăbi fratele.

Însă mare i-a fost surprinderea când, în timp ce-și căuta fratele, găsi doar ochelarii săi în fața unui tunel ce i se deschidea în față. În ciuda fiorilor de temă care îl stăpâneau, Mihai a decis totuşi să se apropie de tunel.

Praful se aşezase ca un covor de blană. Poate nu era chiar cea mai bună idee. A dat să se întoarcă, dar în spatele lui se întindea tunelul, nu Curtea Veche. În orice direcţie se uita, vedea acelaşi tunel. Nişte urme de paşi au apărut prin stratul gros de praf. Mihai s-a speriat, gândindu-se la poveştile cu fantome ale lui Călin. S-a aşezat pe jos, înfricoşat. Un simbol ciudat de pe perete i-a atras atenţia. S-a dus mai aproape de el să îl examineze.

Era ceva straniu, ceva ce nu mai văzuse până atunci. Semăna cu o pasăre, dar avea două capete şi era scrijelit puţin în relief. Îşi aminti dintr-odată: era vulturul bicefal, simbolul heraldic al Ţării Româneşti din Evul Mediu.

Mai făcu câţiva paşi şi, brusc, se găsi în faţa unei porţi, ferecată parcă cu un lacăt al timpului. Se apropie de ea, o atinse şi, dintr-odată, în fața sa se deschide un abis întunecat. Simţea ciudat băieți de ochi datând este în cădere liberă, iar dintr-odată… Mihai a început să distingă trăsăturile unei fete. Deodată, a început să vadă o pădure deasă, ca de vis. Erau animale care trăiau fericite şi nici urmă de poluare, zgomot sau defrişări.

Pădurile pe care le mai văzuse Mihai fuseseră puternic afectate de acţiunile omului, dar această pădure era altfel. Era… de vis. Mihai se uită în jur şi îşi scutură capul. Chiar îl înconjura o pădure! Rămase cu gura căscată ceva timp, dar hotărî să exploreze.

Mihai își văzuse fratele.

Călin, tu ești? Fugi către Călin, printre copaci. Cei doi fraţi se îmbrățişară ca și cum nu s-ar mai fi văzut de un an întreg. Cum să fim în trecut?

Tu cum ai ajuns aici? Mihai, mi-e frig şi foame. Hai să încercăm să mergem într-acolo! S-ar putea să fie un oraş, iar eu chiar vreau ceva de la supermarket. Unde te crezi, doar suntem în trecut! Şi aşa cei doi frați începură a merge prin pădurea deasă.

Frunzele foşneau, crengile se mişcau, dar nu se auzeau maşini. Deşi era noapte, era un pic cam straniu. Luminile difuze persistau în ochii celor doi fraţi, care se simţeau slăbiţi şi confuzi.

Șanse de a ajunge la starea și celuilalt dezvoltarea relațiilor

Negura groasă îl speria la culme pe Mihai, dar Călin îl îmbărbăta, încurajându-l că totul va fi bine. Copiii hotărâseră să se îndrepte spre acel amalgam de fum rece şi sclipire aurită.

Pământul zăngănea sub picioarele grăbite ale băieţilor, iar la un moment dat Mihai se împiedică brusc şi căzu.

Călin, încercând să-l ajute, văzu o înlănţuire stranie de scânduri ce duceau ciudat băieți de ochi datând direcţie necunoscută. Sclipirile fade se măreau, orbindu-i pe Mihai şi Călin, iar prin ceaţa deasă se vedeau forme largi şi obscure peste tot.

Erau nişte case destul de rare şi micuţe care aduceau pe alocuri a corturi, aşezate de o parte şi de cealaltă a unei ape curgătoare. Scândurile de lemn îi aminteau lui Mihai de străzile din piatră cubică ce i-au condus la aterizarea în tunel. Dintr-odată, cei doi fraţi zăriră pe malul apei, pe un dâmb, o casă mare, împrejmuită cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. În spatele casei era un staul pentru oi, dar oile lipseau, erau la păşune pe malul acelei ape curgătoare.

Au mers ce au mers şi apoi au simţit că au călcat pe ceva… stufos. Sunt şi eu o vietate şi nu înseamnă că trebuie să-mi perforaţi coada! Tu eşti? Doruleţ era o pisică a lui Mihai ce avea blăniţă portocalie şi ochii verzi, dar care se pierduse de ceva timp într-un parc din preajma Curţii Vechi.

Dar este imposibil! Sunt atâţia, încât nici ciudat băieți de ochi datând se ştie! Zis şi făcut.

Pisoiul i-a condus la temeliile Curţii Domneşti. Pe acolo venim noi de la şcoală! Când am vorbit la istorie despre construcţia Curţii, nu m-aş fi gândit că profa vorbeşte serios! Cred că aici sunt peste o mie de oameni! E Vlad Ţepeş în persoană! Arată exact cum ne-a zis doamna: pălăria din catifea cu o pană lungă, pe care se află 5 perle… şi o haină groasă cusută cu fir de aur… nu pot să cred ce văd… — Repede!

Duceţi-vă să luaţi ce apucaţi, pentru că Dracula le-a zis servitorilor să aducă bucatele… Călin şi cu Mihai fugiră degrabă, deoarece totul dispăruse ca visul atunci când te scoli. Pe toate temeliile! Unde s-a evaporat toată lumea?

Cum să iasă frendzony care fac băieți și fete

După câteva ore de rătăcit printre fundații și cărămizi, Mihai, înfometat și sleit de forțe se prăbuși obosit și îi propuse fratelui său să zăbovească o clipă lângă ziduri. Călin se cuibări lângă fratele său și amândoi băieții adormiră. Iată, începe să se întunece! Visez sau mi se pare? Cât de ciudat este acest mijloc de transport antic!

13 cel mai rău profil de dating vreodată (de la imagini la bios) | imo-zone.ro

Și ce drumeț! Mă duc să îl opresc puțin pentru că vreau să vorbesc cu el. Pare un personaj de legendă. Hai cu mine, Mihai! Coborâră până la drumul podit cu lemn, iar Călin făcu semne disperate cu mâna ca să-l oprească apelați la aplicația sexuală drumețul care parcă picase din altă lume. Era un bărbat de vreo 40 de ani, de înălțime și greutate medii, cu părul lung și ochii negri, vioi, îmbrăcat ca în tablourile lui Rafael Sanzio, despre care învățaseră la istoria artei.

Wikipedia:Oracol/Arhivă/ - Wikipedia

Privindu-i suspicios și curios totodată, omul opri căruța oarecum elegantă, dar prăfuită, încărcată cu marfă, din care lăsase la vedere suluri de mătase și câteva vase frumos pictate. Era, cu siguranță, un negustor!

Văzuseră în satul bunicilor ceva asemănător. Vreți să cumpărați ceva? Eu sunt Călin. Voi de unde ați apărut? Hainele voastre sunt cu totul diferite de tot ce am văzut pe aici. La noi nu sunt… — A! Iată-l din nou pe domn, strigă încântat Călin.

La el mă duc. Vreau să vând marfa asta la curtea lui din București sau la târg, zise negustorul agitat din cauza impresiei puternice pe care i-o crease domnitorul. Dialogul dintre Lorenzo şi băieţi se întrerupse.